Pentru că nu acceptă faptul că Emmanuel Macron a căutat un prim-ministru din rândurile dreptei și nu din rândurile sale, stânga franceză este pe cale să facă o greșeală profundă. Nu numai că cenzura pe care intenționează să o impună de la bun început lui Michel Barnier nu îl va face să cadă, deoarece stânga nu are majoritate, nu numai că stânga va da dovadă de o răutate care nu îi va face cinste, dar, procedând astfel, va finaliza procesul de transformare a extremei drepte într-un actor cu drepturi depline în viața politică.

Mult mai pricepuți decât stânga, lepeniștii din Rassemblement National au preferat să „judece după probe”. Ei explică, că vor aștepta să vadă dacă politicile duse de viitorul guvern Barnier răspund „exigențelor” lor. După vorbele lor, ei vor „să-l plaseze sub scrutin” și în acest fel vor deveni de neevitat.

În momentul pe care îl vor alege, ar putea anunța că doresc să cenzureze acest guvern și atunci stânga se va afla într-o situație imposibilă. Fie se va face de rușine votând cu extrema dreaptă împotriva unui prim-ministru de dreapta, dar perfect democratic, fie va salva pielea lui Michel Barnier contrazicând cenzura pe care a votat-o anterior și în zadar împotriva sa.

În ambele cazuri, coerența va fi de partea Rassemblement National și nu de partea stângii. În ambele cazuri, extrema dreaptă se va putea prezenta la alegerile prezidențiale din 2027 ca o forță moderată care, spre deosebire de stânga, a jucat pentru stabilitate, dar care nu mai poate susține o dreaptă incapabilă, va spune ea, să combată imigrația și costul ridicat al vieții.

Cu această postură de copil bosumflat, stânga gândește cu picioarele. Ea nu trebuie să comită această eroare. Stânga nu trebuie să voteze pentru această cenzură, care nu are niciun sens. Stânga trebuie să-și revină, dar pentru moment este furioasă pentru că, așa cum a scandat pe străzi sâmbătă, stânga este cea care ar fi trebuit să formeze guvernul, stânga care a ieșit învingătoare în alegerile legislative anticipate din această vară, și nu Michel Barnier, membru al unui partid, Les Républicains, ai cărui alegători au ieșit învinși în acele alegeri.

Acest fapt este adevărat. Există o „anomalie democratică”, după cum spun cei mai moderați, dar unde stânga greșește, greșește profund, este că ea este de vină, și nimeni altcineva.

În timp ce alegătorii au împărțit Adunarea Națională în trei blocuri principale – stânga unită a Nouveau Front Populaire, apoi partidele centriste pe care se bazează Emmanuel Macron și, în cele din urmă, lepeniștii din Rassemblement National – stânga s-a comportat ca și cum ar fi avut, de una singură, o majoritate parlamentară.

În mod destul de ciudat, stânga a confundat o majoritate relativă cu o majoritate absolută, și asta nu este tot. De asemenea, ea a permis componentei sale cele mai radicale, La France Insoumise, să declare că intenționează să aplice „întregul său program”, chiar dacă acest program comun, adoptat în grabă pentru a se opune unui front comun de extremă dreaptă, a fost considerat complet nerealist de către centru și de către dreapta, care nu l-au vrut.

În loc să caute aliații care i-ar fi permis să întoarcă soarta prin conducerea unei coaliții majoritare, stânga franceză s-a izolat de toate forțele democratice cu care ar fi putut forma un guvern unit. În loc să definească măsurile prioritare pe care ar fi avut meritul de a le promova, a pierdut săptămâni dând naștere unui candidat comun pentru funcția de prim-ministru, un necunoscut total, mai apropiat de stânga extremă decât de social-democrație, și care era clar că nu ar fi găsit o majoritate în Adunarea Națională.

Prin urmare, ar fi fost surprinzător dacă președintele Republicii nu ar fi respins-o și nu contează dacă a făcut acest lucru din cauza respingerii programului său sau pentru că Michel Barnier avea mai multe șanse decât ea să obțină o majoritate. Este foarte posibil să fi fost din ambele motive, dar adevărul este că șeful statului și nu partidele politice, chiar dacă acestea sunt în frunte, este cel căruia Constituția îi încredințează sarcina de a numi șeful guvernului.

Prin urmare, Emmanuel Macron nu a comis nicio „lovitură de forță”. Nu este adevărat nici faptul că nu și-ar fi dorit niciodată un prim-ministru de stânga. Voi putea depune mărturie în acest sens la momentul potrivit, dar situația care s-a creat nu este, în mod evident, una bună. Este chiar îngrijorătoare și, mai degrabă decât să își afișeze cenzura inutilă, stânga ar face mai bine să ajungă la un acord cu Michel Barnier cu privire la obiectivele comune, astfel încât să fie ei, nu lepeniștii, cei care îl plasează sub scrutin pe prim-ministru. Ar putea încă să o facă. Ar putea încă schimba situația, dar numai dacă încetează să mai aspire să fie cea mai infantilă stângă din lume.

(Photo credit: Jeanne Menjoulet, flickr.com/photos/jmenj/)