Era el însuși, fără etichete, el însuși și nimeni altcineva. Cu un prenume francez și un nume englez, Olivier Todd nu numai că a fost modelat de două culturi ale căror coduri, limbi și mari autori îi stăpânea atât de bine. Stâlp al France Observateur, devenit Le Nouvel Observateur, mare reporter la BBC, număr 2 la L’Express, biograf al lui Camus, Brel și Malraux, el era, de asemenea, rudă prin căsătorie cu un trio de absolvenți ai Școlii Normale Superioare, Aron, Sartre și Nizan, care aveau să întruchipeze trei dintre marile curente ale intelectualității franceze postbelice.
Paul Nizan, cu a cărui fiică s-a căsătorit, Anne-Marie, a fost cel mai strălucit intelectual și jurnalist al Partidului Comunist Francez înainte de a deveni un paria total pentru că a denunțat Pactul Molotov-Ribbentrop, împărțirea Europei Centrale între Hitler și Stalin. Ucis pe front în 1940, Nizan avea să rămână o fantomă a stângii franceze pentru o lungă perioadă de timp, înainte ca Jean-Paul Sartre să-l reînvie la mijlocul anilor 1960, prefațând reeditarea Aden Arabie.
Sartre nu știa, dar avea să-l transforme pe acest revoluționar antistalinist, a cărui moarte îl înghețase în eterna tinerețe, într-o figură a lui mai ’68. Rândul de deschidere din Aden – „ Aveam douăzeci de ani [și] nu voi lăsa pe nimeni să spună că este cea mai frumoasă vârstă din viață ” – a exprimat o generație, iar apoi a fost Aron.
Editorialist la Le Figaro, Raymond Aron era singurul dintre cei trei care nu era de stânga, dar, ca și Sartre, păstrase mereu legătura cu Henriette Nizan, „ Rirette ”, văduva regretatului lor prieten. Sartre și Aron nu-și mai vorbeau. Doar apărarea disidenților sovietici i-a reunit la mijlocul anilor 1970, dar Olivier a asigurat singur supraviețuirea improbabilă a trioului.
Era ginerele lor adoptiv, venit din altă parte și suficient de neobișnuit pentru a-i irita, dar și pentru a-i interesa, ba chiar pentru a-i seduce. Născut dintr-un tată necunoscut, fiu al unui comunist englez stabilit la Paris și nepot al redactoarei lesbiene a revistei British Vogue, Olivier era prea marcat de anti-conformismul de stânga pentru ca Aron să se recunoască în el, dar liberalul îi aprecia respingerea poeziei politice a intelectualilor francezi și adeziunea sa la marii gânditori pragmatici de peste Canal.
Sartre, la rândul său, a apreciat faptul că acest anticomunist complet de stânga a deschis o fereastră spre lumea americană și britanică pentru coloanele și redacția revistei sale, Les Temps modernes.
Olivier avea toate atuurile pentru a deveni moștenitorul unuia dintre cei doi papi postbelici, dar nu s-a apropiat niciodată cu adevărat de Aron, care era prea la dreapta pentru gustul său, și s-a ținut întotdeauna la distanță de Sartre, pe care l-ar fi preferat, fără îndoială, camusian. Într-o perioadă în care era o insultă la adresa Parisului, el era social-democrat și reprezentant de facto, fără legitimații, al laburiștilor britanici.
Pentru că el și Anne-Marie, ca și părinții mei, făceau parte din lumea foarte restrânsă a stângii anticolonialiste și anticomuniste, am crescut alături de Emmanuel, fiul său. Mano era cumnatul meu. Olivier era un pic ca unchiul meu, dar cea mai vie amintire a mea despre el se întoarce la acele luni din toamna lui 1971 când, ca stagiar la Observateur, îl auzeam citând presa anglo-saxonă pentru a explica lumea unei echipe care nu era înnebunită după laburiști sau după Statele Unite. Au fost multe scrâșnituri de dinți, dar Olivier…
Era Olivier, chipeș, intens, foarte iubit de doamne și singura persoană de la ziar care l-ar fi putut înlocui într-o zi pe Jean Daniel, cu care avea la fel de multă complicitate politică ca și rivalitate acerbă.
Tocmai se întorsese de la Panorama, legendara emisiune de televiziune la care Pierre Desgraupes îl invitase să participe în semn de sinceritate, dar de la care îi trântise ușa după ce nu reușise să evoce războiul algerian așa cum și-ar fi dorit. Devenise astfel unul dintre cei mai cunoscuți jurnaliști din Franța, prestigios și recunoscut în stradă. Așa cum Nizan fusese al PC-ului, el era copilul preferat al Observateur, dar la sfârșitul unui lung reportaj în Vietnam, acest om care denunțase atât de mult intervenția americană trimitea săptămânalului stângii intelectuale un reportaj în care denunța viitoarea unificare sub conducerea unui partid stalinist.
Acesta era Olivier, un jurnalist angajat, de o onestitate intelectuală totală și cu curajul de a se rupe de mediul său politic, social și emoțional. Cu acordul lui Jean Daniel, care considera că cititorii L’Obs nu l-ar fi urmat, întreaga direcție a ziarului a fost schimbată înainte ca avionul său de întoarcere să aterizeze. Pentru Jean, erau în joc ziarul și reconstrucția lentă a unei stângi socialiste. Pentru Olivier, era vorba de adevăr. Jean a lucrat în fiecare săptămână pentru a reduce votul comunist, dar a avut grijă să nu intre în conflict direct cu ideile predominante din stânga, nici măcar cu cele pe care nu le împărtășea. Jean reușea în mare măsură să facă acest lucru, dar Olivier era hotărât să nu-și permită nicio derogare politică de la datoria sa de a depune mărturie și de a informa, chiar dacă, pe termen lung, obiectivele lui Jean erau și ale sale.
Complexă și dureroasă, ruptura ar fi putut deveni de-a dreptul urâtă dacă Jean-François Revel nu ar fi reușit să-l convingă pe Olivier să i se alăture la L’Express. Acolo tonul era social-democrat și de centru-dreapta, de dreapta și de stânga, dar proprietarul, Jimmy Goldsmith, s-a grăbit să-l concedieze pe omul de la L’Obs, care înclina mai mult spre Mitterrand decât spre Giscard.
„Am 50 de ani. Sunt terminat ”, mi-a spus el în acea zi. Asta era valabil pentru jurnalism. Nicio redacție nu i-a întins mâna, dar Olivier a rămas cu cealaltă viață pe care i-o va oferi talentul său de scriitor, cea de biograf al lui Brel, pe care îl iubea la fel de mult ca pe Bob Dylan, al lui Malraux, pe care îl admira atât de profund, și al lui Camus, singurul său maestru.
(Photo: Ciramor1992, CC BY-SA 4.0 via Wikimedia Commons)