Aceasta este fără nici o umbră de mea culpa. Nu au mai rămas mulți care să nu ceară Europei, dimineața și seara, să se afirme cât mai repede posibil în fața lui Donald Trump, dar unde îi auzim pe acești eurosceptici și pe alți suveraniști de altădată regretând că au ignorat, și-au bătut joc și au respins eforturile țărilor noastre de a se uni atât de mult timp?
Am dori să îi vedem învățând din greșelile trecutului, dacă nu chiar cerându-și scuze pentru ele, dar nu! Ei dau vina în primul rând pe Uniune. Ei dau vina pe UE, nu pe ardoarea cu care au luptat împotriva ei, pentru slăbiciunea în care ne aflăm, fără o apărare reală și atât de slab înarmați împotriva amenințării barierelor vamale, a unui acord cu Vladimir Putin pe spatele Ucrainei și a retragerii protecției militare a SUA.
Trebuie să te ciupești ca să crezi, dar așa stau lucrurile, iar acum că, datorită lui Donald Trump, nevoia de unitate europeană nu mai este pusă la îndoială, întrebarea este cum să închidem rândurile și să rămânem uniți.
Necesitatea urgentă, spun mulți, este de a extinde Uniunea pentru a include Ucraina, Balcanii de Vest și Moldova, cele șapte țări candidate și chiar nouă dacă includem Serbia și Georgia. Acest lucru este necesar, spun ei, deoarece dacă vom continua să lăsăm aceste țări în anticameră, Turcia, China, Statele Unite și, bineînțeles, Rusia vor încerca să se impună și să își extindă zonele de influență.
Acest lucru este absolut adevărat. Pericolul este mult prea real, dar realitatea este că majoritatea alegătorilor europeni nu sunt pregătiți să accepte trecerea de la 27 la 34 sau 36 de state membre. Chiar dacă Parlamentul European și Consiliul ar da undă verde, multe voturi naționale, fie în cadrul referendumurilor, fie în parlament, ar bloca acest lucru, iar Uniunea ar suferi un eșec răsunător din care i-ar lua mult timp să își revină.
Aceasta este prima greșeală pe care nu trebuie să o facem, iar a doua ar fi să încercăm să modificăm tratatele pentru a elimina regula unanimității. Acest lucru pare imperativ, deoarece unanimitatea încetinește procesul decizional, obligându-ne să căutăm compromisuri pe o perioadă lungă de timp, dar problema este că orice dezbatere privind modificarea tratatelor ar redeschide războiul religios dintre susținătorii unei Europe federale și ai unei Europe a națiunilor. Neîncrederea și neînțelegerile ar duce la un număr și mai mare de voturi de respingere decât în 2008, când proiectul de Tratat constituțional a fost contestat. Ca și în cazul extinderii, calea instituțională trebuie evitată, dar atunci ce facem?
Trebuie să acționăm în cadrele existente, deoarece evoluțiile politice și economice din statele membre fac acest lucru posibil.
De la prima alegere a lui Donald Trump, nu mai există nicio țară din Uniune care să refuze să îi ofere o apărare comună. Ceea ce era văzut până în 2016 ca un capriciu francez este acum o ambiție comună, iar agresiunea împotriva Ucrainei i-a determinat deja pe cei 27 să își plaseze împreună comenzile de muniție.
Nimic din tratatele actuale nu împiedică acest lucru să continue. Polonia, care a jurat atât de mult timp pe achizițiile de arme americane, intenționează să investească în Airbus. Uniunea va pune bazele unor industrii militare paneuropene și, cu cât Donald Trump întoarce mai mult spatele Europei, cu atât va accelera mai mult această afirmare a unui pilon european al Alianței Atlantice.
Acest lucru nu se va întâmpla neapărat la 27. Nu toate capitalele vor face același pas, pentru că nu toate au aceeași capacitate financiară sau aceeași dorință de a avansa, dar nimic nu îi va împiedica pe cei care vor să meargă mai repede să o facă. Motorul acestei schimbări va fi triunghiul de la Weimar – Franța, Polonia și Germania – deoarece există un consens polonez cu privire la necesitatea de a crește bugetele militare ale Uniunii, Franța a pledat întotdeauna pentru a face din Europa un actor pe scena internațională, iar Germania, care este în curs de evoluție, va accepta în curând ca Uniunea să se împrumute pentru a-și finanța eforturile de apărare.
În cadrul acestui triunghi, înțelegerea franco-poloneză se adâncește și devine decisivă. Marea Britanie, la rândul său, ar urma să se apropie de Uniune, sprijinind Triunghiul de la Weimar referitor la aspectele militare. În ceea ce privește Ucraina, deși nu va deveni imediat membru cu drepturi depline al Uniunii, aceasta ar trebui să își asocieze industria de apărare la crearea unor industrii militare paneuropene, dintre care va deveni unul dintre principalii promotori.
Apărarea comună înseamnă politici industriale și diplomație comune. Europa se va afirma în jurul unor obiective comune și al unor proiecte civile și militare mai degrabă prin fapte decât prin vorbe. În cadrul Comunității politice europene, un forum de 44 de state creat după intrarea trupelor ruse în Ucraina, cele 27 de state membre și țările candidate vor dezvolta astfel un ansamblu comun a cărui logică și utilitate nu vor mai fi discutabile. Multe dintre piesele acestui puzzle trebuie încă să se potrivească, dar multe au făcut-o deja, sugerând un nou peisaj european. Atacată de Rusia, abandonată de America, o putere se întrunește.
