Este o țară cu 90 de milioane de locuitori, mărginită de Irak și Turcia la vest, monarhiile din Golf la sud, Armenia, Azerbaidjan și Turkmenistan la nord, Afganistan și Pakistan la est. Bogat în petrol și format în jumătate din minorități etnice sau religioase, Iranul este astfel înconjurat de zone de conflict, războaie deschise și state sunnite cu care acest leagăn al chiismului a fost dintotdeauna în competiție.

Fosta Persie împotriva căreia Mahomed a unificat peninsula arabă în noua credință islamică a devenit astfel o bombă cu ceas. Există toate motivele să ne temem că prăbușirea regimului său va provoca în curând astfel de zguduiri interne încât întreaga regiune va fi afectată.

Pericolul este imens și singura modalitate de a-l evita ar fi ca iranienii să reușească să organizeze o tranziție politică între teocrația agonizantă și regimul de libertăți la care aspiră cu atâta ardoare.

Acesta a fost cazul Spaniei între sfârșitul franchismului și instaurarea democrației. Desigur, Europa de atunci nu avea nimic în comun cu Orientul Mijlociu de astăzi. Spania era într-o perioadă de pace, Iranul nu este, dar, la jumătate de secol distanță, iranienii beneficiază de același avantaj ca spaniolii.

La fel ca ei ieri, au avantajul că în cadrul dictaturii lor s-a dezvoltat o marjă de oameni care au rupt cu ortodoxia sistemului existent, reformatori care doreau schimbări reale sau suficient de lucizi pentru a vedea necesitatea acestora.

În Spania, era vorba în principal de tehnocrați formați în Statele Unite sau în capitalele europene. În Iran, acești bărbați, și uneori și femei, au crezut cu toții în revoluția islamică pe care unii dintre ei au apărat-o până la participarea la represiuni în masă, dar a cărei corupție, orbire și aventurism regional nu le mai puteau tolera. Mulți și-au marcat discret diferența în Parlament, în presă, în cultură sau chiar în cele mai înalte eșaloane ale aparatului. Alții au rupt efectiv cu sistemul teocratic, candidând ca reformatori declarați la funcții elective, primărie, deputați sau președinția Republicii.

Cei ale căror candidaturi nu au fost interzise de autoritățile teocratice au devenit astfel opozanți din interiorul regimului, rapid marginalizați, complet paralizați, precum Mohammad Khatami, reformatorul ales și reales președinte în 1997 și 2002, sau chiar plasat în arest la domiciliu, precum Mir Hossein Moussavi, candidat la alegerile prezidențiale din 2009 împotriva ultra-conservatorului Mahmoud Ahmadinejad, în favoarea căruia urnele au fost umplute cu buletine de vot false.

Există astfel în Iran mai multe batalioane de cadre reformatoare, declarate sau ascunse. Numărul lor variază considerabil în funcție de administrații, dar se găsesc chiar și în rândul clerului. Este o situație foarte similară cu cea dezvăluită în URSS de Perestroika lui Mihail Gorbaciov, iar acești oameni – să sperăm, să ținem pumnii – ar putea juca pentru o perioadă rolul de succesori care ar trebui să aparțină în mod normal forțelor de opoziție organizate, care nu mai există de mult timp.

În această țară odinioară atât de politizată, partidele și chiar curentele politice au fost toate distruse de arestările, execuțiile și asasinatele în masă conduse de această teocrație nemiloasă.

În afară de reformatorii proveniți din regim, nu există în prezent forțe pregătite să preia puterea, dar asta nu înseamnă că nu există opozanți în Iran.

Artiști, avocați sau scriitori, această țară numără numeroase personalități admirate pentru curajul cu care s-au ridicat împotriva mollahilor. Nu numai că acești disidenți vor avea o influență în dezbaterile viitoare, dar luptele care au provocat în mod constant Republica Islamică în ultimele trei decenii au format, de asemenea, nenumărați bărbați și femei în lupta pentru libertate.

Cei mai în vârstă, care au deja peste 50 de ani, au cunoscut mobilizările pentru alegerea și realegerea lui Mohammad Khatami. Cei mai tineri au ieșit în stradă după moartea, în 2022, a unei tinere femei ucise de miliția regimului pentru că nu purta voalul suficient de lung. A fost momentul în care a luat avânt mișcarea „Femeie, Viață, Libertate” și, între timp, a avut loc „Revoluția verde” din 2009, cu imense manifestații de protest împotriva realegerii frauduloase a lui Mahmoud Ahmadinejad.

De fiecare dată, puterea a reușit să preia controlul printr-o represiune din ce în ce mai feroce. Numai în ultimul an, mullahii au efectuat peste 500 de execuții capitale, dar această luptă constantă între țara reală și țara legală a transformat Iranul într-un paradox total. În timp ce dictatura este atât de feroce și instituțiile republicane sunt total controlate de instituțiile religioase întruchipate de Ghidul Suprem, în nicio altă țară din lume nu există atât de mulți cetățeni care beneficiază de o astfel de experiență politică.

Iranul este, prin excelență, țara cetățenilor avertizați. Pentru a evita un haos care ar putea deveni sângeros, ar fi suficient ca cei mai respectați reformatori și disidenți să cheme împreună la o tranziție pașnică care să permită constituirea unui tablou politic și organizarea de alegeri libere. Timpul ne presează. Este o chestiune de de câteva zile.

( Foto: Geoff Livingston @Flickr )