Cel puțin provizoriu, pe 18 august, la Washington, Donald Trump a trebuit să se înțeleagă cu șapte lideri europeni și să accepte ideea garanțiilor de securitate pentru Ucraina.

Evenimentul a fost absolut fără precedent. Cei șapte europeni nu s-au deplasat luni, 18 august, pentru a se consulta cu Statele Unite și cu atât mai puțin pentru a le oferi sprijinul lor. Ei l-au însoțit pe Volodymyr Zelensky pentru a face front împotriva lui Donald Trump, deoarece, la trei zile după ce acesta l-a primit cu atâta căldură pe Vladimir Putin la Anchorage, totul le dădea motive să se teamă că el dorea să impună Ucrainei capitularea pe care Kremlinul o cerea de la ea.

Ei nu erau acolo ca aliați ai Statelor Unite, ci ai Ucrainei, și era, într-adevăr, ceva nemaivăzut, deoarece, atunci când europenii, cu Franța în frunte, au încercat să împiedice în 2003 Statele Unite să se lanseze în aventura irakiană, Uniunea Europeană s-a divizat.

Cu Marea Britanie în frunte, jumătate din Uniune s-a aliat americanilor, dar astăzi situația este cu totul diferită. Brexit sau nu, Londra și Parisul sunt în prima linie a dublei bătălii europene împotriva nostalgiei imperiale a Kremlinului și împotriva tentației trumpiene de a se înțelege cu Rusia pe seama Ucrainei și a întregii Europe. De la Marea Baltică la Marea Mediterană, de la Irlanda la Donbass, Europa este unită ca niciodată, nici chiar sub Roma sau sub Carol cel Mare, deoarece atât în nord, cât și în sud, în est și în vest, statele membre ale Uniunii fac front comun cu ea.

Această unitate a europenilor nu garantează nimic, dar a schimbat situația. Ea este evenimentul, deoarece, fără ea, americanii și europenii nu ar lucra în acest moment la garanțiile de securitate care ar putea fi acordate Kievului și, fără ea, Rusia nu ar acuza Uniunea că vrea să torpileze perspectivele de pace pe care Donald Trump și Vladimir Putin le-ar fi deschis la Anchorage.

Brusc îngrijorată, Rusia recunoaște în Europa unită ceea ce dorește să devină: un actor pe scena internațională, o putere politică care ar putea fi într-o zi, alături de China și Statele Unite, una dintre cele trei superputeri ale acestui secol.

Oh, bine! Nu s-a întâmplat încă, ba chiar este departe de a se întâmpla.

Uniunea nu va avea o apărare proprie decât după vreo zece ani. Ea are încă atât de multă nevoie de umbrela americană încât este condamnată la prudență în fața războiului comercial pe care i l-a declarat Donald Trump. Mai ales, unitatea europeană rămâne la mila extremei drepte, susținută atât de Kremlin, cât și de Casa Albă. Ar fi suficient ca una dintre ele să ajungă la putere, la Londra sau la Paris, pentru ca această afirmare politică a Europei să fie compromisă.

Scepticismul nu este nefondat, dar înainte de a continua să batjocorim mecanic „impotența europeană”, poate ar trebui să deschidem puțin ochii.

Cu statele sale membre, Uniunea constituie o piață de aproape 600 de milioane de persoane, de care nici Statele Unite, nici China nu ar putea să se lipsească fără a suferi prejudicii. Incluzând Ungaria, Uniunea intenționează astăzi să se doteze cu o apărare comună, care începe să fie finanțată din creșterea cheltuielilor militare ale statelor sale și din facilitățile pe care și le acordă ocolind tratatele sale. În cele din urmă, ideea că forța nucleară franceză ar putea înlocui umbrela americană pentru toată sau o parte din Europa își face loc, atât la Berlin, cât și la Varșovia.

Evident, totul rămâne, în mod insuportabil, prea lent și prea timid. Uniunea continuă să importe prea multe arme din Statele Unite, deoarece mai multe dintre capitalele sale se tem să accelereze îndepărtarea americană prin achiziționarea de arme europene. Între dorința de autonomie și teama de a se priva de protecția Statelor Unite, în condițiile în care nu dispune încă de o apărare proprie, Europa se află într-o situație intermediară, dar a înțeles, încă din primul mandat al lui Donald Trump, că va trebui să se bazeze pe propriile forțe și, în fața agresiunii ruse, a făcut imediat front comun cu Ucraina, de care este astăzi principalul susținător.

Deși nimic nu o pregătise pentru asta, Uniunea Europeană face față unei provocări după alta și, în martie anul trecut, împotriva lui Donald Trump, care tocmai îl alungase pe Volodymyr Zelensky din Biroul Oval, a organizat o „Coaliție a voluntarilor”, un grup de țări care refuză ca Vladimir Putin să poată câștiga cu acordul Statelor Unite.

La propunerea Franței, Uniunea crease anterior Comunitatea Politică Europeană pentru a reuni toate țările din Europa care doresc să se alăture sau să acționeze împreună cu ea. Din 2022, această Comunitate prefigurează o nouă formă de unitate europeană bazată pe diferite grade de integrare. Această inițiativă a accelerat apropierea dintre Marea Britanie și Uniune în materie de securitate, iar datorită acestei apropiări, Parisul și Londra au putut organiza atât de repede Coaliția voluntarilor și să adune țări care o susțin fără să i se fi alăturat în mod oficial.

De la Australia la Canada, de la Norvegia la Japonia, Uniunea se află acum în centrul unei rețele de țări democratice îngrijorate de evoluția Statelor Unite. Pe baza acestei convergențe, președinții finlandez și francez, secretarul general al NATO, cancelarul german și prim-ministrul britanic, președinta Comisiei Europene și cea a Consiliului de Miniștri italian s-au exprimat pe 18 august. Pentru că acești șapte europeni vorbeau în numele unui continent a cărui influență crește pe măsură ce Statele Unite se retrag și alunecă spre autoritarism, Donald Trump nu a putut nici să refuze să-i primească, nici să le ceară să se încline în fața președintelui rus.

Cel puțin provizoriu, Donald Trump a trebuit să se împace cu ei și să accepte ideea garanțiilor de securitate. În acea luni, o nouă putere, Europa, a câștigat prima sa bătălie și ar fi timpul, într-adevăr timpul, să vedem și să încurajăm afirmarea sa, deoarece, fără ea, viitorul nu este deloc roz.

Photo: ©Number 10 – UK Prime Minister